Скачать с ютуб Bunicul si o lacrima de fata - Petre Salcudeanu в хорошем качестве

Bunicul si o lacrima de fata - Petre Salcudeanu

Buick-ul lui Panaitescu se opri pe culmea dealului. În faţă se deschidea panorama văii Mureşului, şi, la vederea apei şerpuitoare, străjuită de-o parte şi de alta de sălciile bătrâne, Bunicul avu un oftat de zile mari, cum îi plăcea ajutorului lui de-o viaţă să spună, când îşi vedea superiorul impresionat peste măsură. De partea cealaltă a văii, pe un platou ca o tipsie, se zărea satul Sălcioara, mai mult se ghicea sub pânza de ceaţă aburind deasupra lui. Era o dimineaţă de toamnă aurie şi vârtejul acesta de culori amestecate, de la negrul pământului abia arat, până la roşul de aramă al frunzelor de stejar, îi trezea maiorului simţăminte aparte. Era pentru el aproape incredibil ca într-un asemenea peisaj de basm cineva să moară în floarea tinereţii. Dar adevărul acesta era, pentru asta şi veniseră, şi Bunicul, ca să-şi odihnească ochii de atâta frumuseţe, răsfoi dosarul aflat pe genunchi şi, după prima filă întoarsă, privirile îi fură din nou izbite de fotografia fetei care se uita la el cu naivitate copilărească. De fapt, tocmai această naivitate stârnise curiozitatea Bunicului şi, bazându-se tot pe afectivitatea bătrânului său prieten, colonelul Leonte se hotărâse să-i încredinţeze acest caz, spre nemulţumirea lui Panaitescu, comod din fire, ca şi maşina lui, care era mereu mai nervoasă şi mai obosită când trebuia să se aştearnă la drumuri lungi. — S-ar putea să nici nu fie vorba de o crimă, maestre, zise brusc Panaitescu, fericit că observase în dreapta turlei bisericii un cârd de gâşte albe zburând spre luciul apei. Dacă înregistrase prezenţa gâşlelor, de existenţa verzei nu se îndoia nicio clipă, motive suficient de convingătoare şi reconfortante ca oboseala drumului şi, mai ales, lipsa de interes pentru cazul în speţă să-i dispară şoferului ca prin farmec. — Ce te face să crezi, colega? întrebă Bunicul după o lungă pauză, neputându-şi desprinde privirile de pe fotografia Anei Draga. — Am zis şi eu aşa, maestre, spuse concesiv şoferul, cu gândul la aburul dulce al copanului de gâscă pe un munte de varză călită. Plutonierul din sat a stabilit că e vorba de un accident, or, un plutonier nu e un fitecine, conchise Panaitescu, având în vedere propriul său grad. — Vom vedea, dragul meu, vom vedea, pentru asta am şi făcut atâtea sute de kilometri cu această superbă maşină, de care mă leagă atâtea amintiri de neşters. Şi pe urmă nu trebuie să uiţi, dragul meu colega, că în aceşti aproape treizeci de ani de când vieţuim profesional împreună am acumulat o experienţă greu de închipuit la un şef de miliţie comunală, oricât ar fi el de inteligent şi de priceput. Eu zic să pornim, dragul meu. Dacă se poate, însă nu cu viteză prea mare, ca să putem admira acest peisaj demn de penelul lui Andreescu. Maşina se urni greoi şi, după ce dădu câteva rateuri asemănătoare unor explozii de grenade ofensive, se aşternu la drum cu viteza de croazieră sugerată de Bunic, adică, în înţelegerea lui Panaitescu, zece kilometri pe oră. Frunzele umede ale toamnei erau aşternute pe drumul de țară ca un covor multicolor, şi maiorul numai dintr-o jenă ascunsă nu-l rugă pe Panaitescu să mai oprească o dată ca să poată medita îndelung la acest miracol al naturii cu care, nu avea nicio îndoială, avea să se înfrăţească şi el în curând. Toamnele aveau asupra Bunicului o influenţă deosebită, îi mobilau sufletul cu nostalgii uitate vreme de trei anotimpuri şi poate tocmai de aceea sezonul arămiu răbufnea în el cu forţe sporite, îndemnându-l discret la reflecţii metafizice. La ieşirea din păduricea de foioase, prin faţa maşinii trecu o căprioară singuratică; se opri o clipă locului, mirată de acea alcătuire neagră şi demodată, apoi îşi văzu de drum cu mersul ei elegant, deloc speriată, prezenţa maşinii prin acele locuri, unde rar se vedea şi câte o căruţă, paralizându-i doar pentru o clipă instinctul de conservare. — Ce bună ar fi fost, maestre, într-un sos de vin, pulpa din faţă, am auzit că e o minune, îşi lamenta Panaitescu poftele, dar Bunicul nu reacţionă în niciun fel; era cu gândurile la ale lui şi apariţia misterioasă a căprioarei i se păru un semn al purităţii acelui anotimp atât de adânc înrădăcinat în sufletul lui. Toate evenimentele mai deosebite ale vieţii lui se petrecuseră toamna: toamna se născuse, din spusele alor lui fusese o toamnă superbă, toamna începuse să umble, cu oarecare întârziere faţă de graficul prescris de medici, şi tot toamna, într-o toamnă apusă de mult, se îndrăgostise pentru prima dată. Dar anii, trecuţi de la acel unic eveniment al vieţii, erau anulaţi de amintirea proaspătă a acelui timp trăit parcă ieri în cumpăna sufletului şi tot parcă ieri însoţise pe ultimul drum prima şi ultima lui iubire. Era mai mult decât convins că tot toamna avea să sfârşească şi el.